Nu stiu cati dintre noi ne intrebam, acum in plina valtoare a cumparaturilor, pentru noi sau pentru cei dragi, aranjatul frezei, bucataritul si trimitera de felicitari online, de unde domle’ chestia cu mancatu’ din greu de porcarii acum, la celebrarea Crestina a nasterii Domnului nostru Isus Cristos. Care e treaba ?
Mi-aduc aminte cu mare placere si in acelasi timp tristete de cel ce a fost marele Radu Anton Roman, un suflet de roman autentic, imbibat de cunoasterea izvoarelor noastre culinare si folclorice autentice, nu numai in esenta lor, dar si in simtirea si parfumul spiritual ce rotunjeste calitatile acestui neam geto-dac de profunda existentialitate regionala.
Din cercetarile mele, am concluzionat ca lucrurile stau cam asa: intai au fost sarbatoriile pagane, cu elemente bahice si dionisiace in care erau tolerate unele abateri de la normele sociale. Lungile ierni antice, probabil si pline de zapezi, trebuiau marcate intr-un anume fel in care sa se asigure ca noua recolta agrara a anului ce va veni sa fie indestulatoare, chemand spiritele sa lucreze impreuna cu muritorii la aceasta lucrare divina.
Jocurile cu mastile din Balcani sunt prin urmare obiceiuri arhaice, agrare si pastorale, care „Se organizau în antichitate primavara, cand incepeau muncile agricole, dar reforma calendarului roman din anul 46 i.e.n. fixeaza data de 1 ianuarie pentru inceputul anului, in loc de 1 martie, si de atunci are loc mutarea obiceiurilor din primavara in plina iarna”.
„(…) Mastile de Anul Nou, capra, cal, urs, cerb, berbec, tap, cocostarc, struti, mosnegi isi au originea in indepartate rituri agrare si pastorale, rituri care au evoluat si s-au dezvoltat simultan cu riturile funerare si cultul mortilor stramosi.
Constituite in alaiuri de capre, cerbi, tapi, berbeci, boi, struti, cocostarci, cai si ursi, in sunetul talangilor, al zurgalailor, al fluierului si tobelor, mastile strabat si acum satele in ajunul si in ziua de Anul Nou, – amintind de serbarile bahice si dionisiace din antichitatea greco-romana, ca si, in general, de toate vechile serbari de pretutindeni legate de cultul fertilitatii si fecunditatii.
Prin urmare, asa cum scria cu ceva vreme in urma si Mircea Eliade: „Avem destule probe ale mostenirii pagane, adica geto-dacice si daco-romane la romani. Este de ajuns sa te gandesti la cultul mortilor si la mitologia funerarã, la riturile agrare, la obiceiurile sezoniere, la credintele magice etc., care, se stie, persista abia schimbate de la o religie la alta, timp de milenii.”
Peste aceste sarbatori ancestrale agrare si de comemorare (revin poate obsesiv asupra faptului ca ce puteai altceva face in lungile asteptari din timpul lunilor de iarna la tara) s-au suprapus Saturnaliile romane (la inceputul mileniului I I.H. zeul Saturn se celebra intre 17 si 23 decembrie), apoi nasterea zeului solar de origine iraniană, Mithra( sa nu uitam de asemanarea scrierii de pe Tablitele de la Tartaria si scrierea sumeriana). Mai mult de un mileniu crestinii au sarbatorit Anul Nou in ziua de Colinde (25 decembrie) in imediata apropiere a solstitiului de iarna: la Roma pana in secolul al Xlll-lea, in Tarile Romane pana la sfarsitul secolului al XlX-lea. La romani amintirea acelor vremuri este inca proaspata de vreme ce in unele sate banatene si transilvanene ziua de 1 ianuarie se numeste Craciunul Mic, nu Anul Nou.
Pornind de la interpretarea unor texte biblice, parintii Bisericii au fixat dubla naştere a lui lsus, fizica si spirituala, in a sasea zi a Creatiei numarata dupa Anul Nou celebrat pe atunci la Calendele lui Ianuarie. Ulterior, au lasat pe loc, la 6 ianuarie, Botezul sau nasterea spirituala si au mutat nasterea propriu-zisă pe 25 decembrie, peste ziua de nastere a unor divinitati anterioare (Craciun, Saturn, Mithra).
Iata cum suprapunerea mai multor randuri de celebrari si credinte pagane, romane si crestine au condus la amestecul de traditie si credinta crestina pe care il traim astazi: ciclul sarbatorilor de Craciun si Anul Nou pana la Bobotează, care formeaza si pastreaza elemente comune, caracteristice scenariului (re)naşterii rituale, intr-un vartej ametitor de evenimente si transpunerea intr-un plan existential deasupra materialitatii (ce ne omoara zi de zi): sacrificiul ritual (al porcului la Ignat la 20 decembrie, animal care reprezentă la unele popoare ale Antichitatii spiritul graului); prepararea alimentelor rituale, abundenţa obiceiurilor si credinţelor care ilustrau degradarea timpului şi crearea stării de haos dinaintea Creaţiei (credinţa că se deschid mormintele si cerurile pentru a reveni printre cei vii spiritele mortilor, excesele de bautura, mancare, distractie, avalanşa cuvintelor şi expresiilor licentioase, dansul ritual al Perinitei, jocurile grotesti ale unor masti etc.); momentul culminant al „sfarsitului” Anului Vechi, al divinitatii adorate si al Lumii prin Stingerea rituala a luminilor la cumpana dintre ani, la miezul noptii de Craciun sau de Anul Nou; nasterea divinitatii si a timpului prin Aprinderea luminilor; explozia de bucurie, insotită de imbratisari si felicitari, ca lumea a fost salvată de la pieire; alungarea spiritelor malefice prin strigate, pocnituri şi zgomote produse de bice, tulnice, buhaie, faclii, purificarea oamenilor prin stropitul cu apa si prin scaldatul feciorilor in apa rece a raurilor, curatirea vazduhului prin alergatul cailor; Colindatul, Pluguşorul, Semanatul, Sorcova, etc.
Vechimea şi suprapunerea sărbătorilor creştine peste cele precrestine, a celor romane si orientale peste cele autohtone, geto-dace, au dat nastere unei realitati spirituale unice in Europa. Sarbatoarea dedicata zeitatilor ancestrale din perioada solstiţiului de iarna, peste care creştinismul a suprapus Naşterea Domnului Isus, sărbătorile Crăciunului durează, în sens restrîns, trei zile (25-27 decembrie) sau, în sens larg, 19 zile (20 decembrie-7 ianuarie). Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice prin care se reactualizează şi recreează simbolic lumea nouă, în primul rînd prin naşterea şi moartea anuala, se grupează în două perioade simetrice, despărţite de momentul „tăierii timpului” şi de unde se începe numărarea zilelor.
E, acu vine si partea urata a lucrurilor, adaugarea peste spiritualitatea romaneasca a marketingului occidental, a lu’ „mos Craciun”, care chiar n-are nici o treaba cu noi. Chestia cu sania trasa de reni, cu pusul cadorilor de catre un mos, dupa unii usor alcoolic, care desi obez se streacoara intodeauna prin cosul stramt unde arde un foc sanatos, ca deh e iarna, este de-a dreptul iritanta. Trece el peste toate cele si arunca degraba in sosetute niscaiva cadouri, care de buna seama se potriveau cu dorintele mai tinerilor familiei, urmare unor scrisorele trimise cu ceva vreme in urma. Probabil ca propitarii fabricutei de jucarii, care cu siguranta s-a mutat in china de la cercul polar, in actuala criza economica, isi freaca vanjos mainile si isi pipaie buzunarele cu mare bucurie la vreme de sarbatoare crestina.
Sub influenţa creştinismului, Nasterea lui Isus Christos – Mantuitorul nostru, „nasterea inaintea tuturor sfiintilor”, nu avea cum sa nu se adauge la vechile sarbatori pagane, prilej de bucurie, implinire spirituala si satisfactie interioara. Este momentul cand trecem peste dificultatile materiale si, bogat sau sarac, simtim aura protectoare divina ca ne urmareste pe cei ce cred in Dumnezeu si le indruma pasii in viata materiala vremelnica.
Craciun fericit !
(text propriu amestecat bine cu preluari si prelucrari din surse online)